Tot ce-mi stă în drum…

   Mă asculţi? Căci am să-ţi povestesc ce se întâmplă. Ca şi cum iarna nu ne-ar fi ascultat, a început să cadă. Să ne acopere şi să ne pună o piedică să ajungem unul la altul. De cine a ascultat când a făcut asta? De Domnul, ce cu Ştiinta Lui ne încearcă dragostea. Nu-i aşa că mă crezi nebun? Sunt nebun, recunosc. Dar uite ce frumos ninge. Şi fulgii seamănă cu scântei, iar viscolul cântă un cântec de mult uitat. Melancolic, cu senzaţia unei ierni de mult uitate. Şi povestea ce o cânta Iarna este altfel. Bătrânii se uită pe fereastră şi le e teamă că vor muri. Tinerii se uită şi se întreabă când va trece şi plictisita asta de iarnă. Iar zăpada continuă să cadă în ritmul unor lacrimi, pentru nepăsarea noastră. Ne acoperă inima iar după se pune pe casele noastre.

Imagine

 

   Mă auzi, Doamne? Eu, păcătosul, cu păcatele mele m-am împărtăşit în iarna asta grea. Trupul şi Sângele Tău mi-au atins buzele rele iar ochii mei nevrednici au cutezat a ridica ochii mei la ceruri. De unde ningea, cu fulgi mari. Sunt lacrimile Tale, Doamne? Cu fiecare fulg de nea, sufletul meu plânge. Şi spală tot ce-mi stă în drum. Spală mândrii, spală păcate, spală dureri. Iar suferinţa mea se înalţă către tine. Acum ochii mei sunt mai senini şi Te văd, Doamne! Eşti departe de lume, departe de toţi. Eşti în ascunzişul sufletului meu. Iar eu fug, de mine. Dar dacă aş fugi de lume, să stau în cuviincioşie, ferit de zgomotul oraşului. Undeva departe unde să fie aproape linişte… Ajută-mă, Doamne!

   Mă înţelegi? Sunt un om ce s-a trezit să fie poet. S-a trezit şi acum vrea să trezească şi pe aproapele său. Am darul cuvântului frumos, cum spune o prietenă. De la Domnul care ne-a dat la toţi daruri ascunse. Unde este al tău? Arată-mi, copil. Vreau să văd şi să nu mă mai supere mintea că sunt singurul. Nu sunt singurul cu un dar. Pentru că lumea, aşa cum o vedem, este de fapt făcută din darurile tuturora. Se cheamă sacrificiu. Şi tot ce stă în drumul tău se dă la o parte când te sacrifici. Acesta este drumul fiecăruia.

Lacrimă de-a mea trimisă către voi

Imagine 

   Să încep cu o povestire despre lacrimile Maicii Domnului:

Lacrimile Maicii Domnului

“Într-un sat îndepărtat de munte trăia un bărbat pe nume Chiriac, trecut prin viaţă, căruia nu-i puteai schimba părerea, indiferent că avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea să creadă Chiriac era cum icoanele pot să plângă. Spunea el “icoanele sunt făcute din lemn mort, nu au apă în ele să plângă”. Deşi auzise de la mai mulţi cunoscuţi despre aceste icoane făcătoare de minuni, unii dintre ei care chiar fuseseră martorii acestor minuni, Chiriac nu putea să creadă şi pace.

În satul lor fusese o biserică mică de lemn care arsese într-o noapte, iar acum se construia una mai mare şi mai frumoasă. Tot ceea ce mai rămăsese din vechea biserică era o mică icoană de lemn, a Maicii Domnului, veche de când lumea, despre care se spunea că este făcătoare de minuni pentru că scăpase din acel incendiu. Chiar dacă bărbatul ajută la construirea bisericii noi şi-şi petrecea mai tot timpul în preajma icoanei, care fusese adusă în noua biserică, nu credea în minunile pe care le putea face şi se uita ciudat la cei pe care îi vedea venind să se închine la icoană sau îi aduceau flori Maicii Domnului.

Într-una din zile, deşi era sărbătoare, Chiriac lucra în interiorul bisericii hotărât să-şi termine munca. Era singur înăuntru, şi deşi mulţi îl sfătuiseră să nu mai lucreze că îl va vedea Maica Domnului şi-l va pedepsi, nu asculta de nimeni şi-şi continua lucrul, bombănind întruna. La un moment dat, prin acoperişul bisericii care nu era încă terminat, începu să plouă. Şi ploua aşa de tare cum nu se mai văzuse niciodată. După câteva minute ploaia se opri şi deşi bărbatul reuşise să se adăpostească de ploaie, pe jos, în biserică, era plin de apă. Supărat de această întâmplare, Chiriac vru să se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni în jur.

Uitându-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa că aceasta era acoperită de mici stropi de apa care semănau cu nişte lacrimi. Sigur că în sfârşit a găsit misterul acestor icoane făcătoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia în apropiere să-i spună ce a aflat. Dar când Chiriac îi spuse ceea ce aflase şi că ploaia umpluse biserica de apă, bărbatul începu să râdă de el, spunând că Chiriac a înnebunit. Dar văzând bărbatul că acest Chiriac vorbeşte serios, îi spuse că nu este posibil ceea ce spune el pentru că în sat nu mai plouase de câteva săptămâni.

Bărbatul se duse cu Chiriac în biserică să vadă cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Când ajunse în biserică bărbatul văzu într-adevăr că pe chipul Maicii Domnului apăruseră lacrimi, dar nu văzu pic de apă în jur şi neputându-şi ascunde bucuria, începu să se închine şi să se roage la icoana făcătoare de minuni. Chiriac rămase mut de uimire, iar bărbatul îi spuse că acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, că astfel să nu mai lucreze în zilele de sărbătoare şi să se facă un om mai credincios.”

 

Povestire inclusă în cartea NESTEMATE DUHOVNICEŞTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

 

   Lacrimile Maicii Domnului sunt văzute doar de cei care cunosc durerea lor… Căci durerea lacrimilor Maicii Domnului este dată de durerea ce ne-o facem noi, cu puterea cu care lucrăm împotriva noastră. Nu credem în noi. Aşadar, nu credem nici în raiul din noi. Şi viaţa noastră rămâne un iad de încercări, de grabă şi de plângeri. Şi-n iadul acesta ne dăm adulţi, nu copii. Putem să facem faţă la multe fără să ne bucurăm de frumuseţea unei lacrimi îndurerate de copil. Nimic din ceea ce este afişat peste tot nu arată cum lumea este făcută să fie simplă, aşa că nu aştepta ca lumea să devină printr-o minune, simplă. Aştepţi în zadar. Şansele în care crezi nu sunt altceva decât semne că ar trebui să renunţi la concepţia ta încăpăţânată despre lume. Copil prostuţ ce eşti! 🙂

Nebun după a-mi scrie sentimentele…

   17 ianuarie 2014, o zi obişnuită…

   Dragă cititorule, m-am frământat atât timp în această problemă. Am ajuns la graniţa dintre nebunie şi normalitate. Dar m-am decis. M-am decis să te înlocuiesc cu jurnalul meu. El nu are nevoie de ajutorul meu. Tu ai nevoie. Să citeşti cuvinte pentru a te asigura de sentimentele unei persoane. Mă gândesc obsesiv că sentimentele mele se năpustesc asupra mea. Este greu când nu ştii să citeşti sentimente. Să te asiguri că tu, în sufletul tău, le ai. Am nevoie să scriu, ceea ce văd, ceea ce simt. Astfel rămân cu o dovadă că sentimentele mele sunt singurele dovezi că sunt viu. Deşi am evitat întrebările despre normalitatea mea, ajung faţă în faţă cu sufletul meu. Răscolit, disperat şi foarte curios. Îl întreb de sănătate şi el îmi şopteşte că sunt bolnav. De mult…Ochii mei încep să se mărească de mirare şi cad în genunchi. Asta este tot ceea ce am făcut până acum. Să-mi pierd drumul meu şi să rătăcesc? Sufletul meu mă simte şi-mi pune încrederea la loc acolo unde îi este locul: “Nu te izola. Am fost trimis de la Domnul să-ţi arăt că nu ai făcut nici un bine până acum. Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Drumul tău este în calea celorlalţi. Nu mai încerca în zadar să-l cauţi în ceea ce este trecător. Binele tău se află în binele celorlalţi. Doar acolo îl vei găsi.” În acea clipă am întins mâna mea spre sufletul meu. Dar m-am izbit de pieptul meu ce nu mă lăsa să trec. Acum scriu ca să mă asigur că tu eşti acolo. Pentru tine scriu, cititorule. Vrei să afli drumul meu? Ăsta este doar începutul. Tu ce ai vrut să-mi spui şi nu ai reuşit nici o dată? Spune-mi, ştiu că ai ceva pe suflet. Vreau să ştiu ce durere a ta nu-şi găseşte rezolvare decât în mine. Căci eu nu pot exprima durerea mea decât dacă cineva are de câştigat. Bun venit pe drumul meu. Ai aflat povestea lui.